Amintiri

Cinematograful de pe Strada Podurilor în ochii unui copil
– anii 1950 –

Ioana IeronimM-am născut și am copilărit pe Strada Podurilor, strada pe care se afla unicul cinematograf al Râșnovului. Prezența acestui loc, magic pentru imaginația mea de copil, precede memoria conștientă. Din aproximativ 1951-1952, până la plecarea din Râșnov (1959), mi-aduc bine aminte acest loc ca un tărâm deschis către orizonturi pasionante, neînchipuite, din lumea noastră închisă, gri, unde toți bărbații purtau șepci și “loden”, toate femeile basmale “pe puncte” (vreo două modele).
Afișele colorate expuse lângă întrare și după colț, spre “Centru”, anunțau povești cum nu s-au mai văzut. După aceste afișe silabiseam literele când a venit și pentru mine vremea cititului. Pe lângă Cinema treceam în fiecare zi în drumul spre școala germană și apoi acasă, încercând să descifrez despre ce este vorba în poveste. Se aducea, cu precizie de metronom, un film pe săptămână (rulând de mai multe ori pe zi, la orele știute, de luni până duminică). Lunea apărea un nou film, care era anunțat dinainte, cu afișul său. Întreaga localitate știa dacă un film este potrivit și pentru copii sau nu. Era interzis copiilor să meargă la cinema fără voie: disciplină păstrată riguros, prin prisma comunității, a școlii, a propriei familii. Multe din filme erau de război – sovietice, despre cel de-al Doilea Război Mondial, desigur! (gen oferit “țărilor prietene” în doze industriale): mai auzeai oamenii mari bombănind în șoaptă… Am văzut puținele filme îngăduite copiilor, unele de acțiune, de eroism și sacrificiu – și chiar de război (cu el și ea alergând la infinit și strigâdu-se între ei Mașaaa, Alioșaaa). Noi oricum ne jucam destul de-a războiul în felul nostru – când fiecare copil “era” în același timp avion, cu brațele întinse și pilot (sau alte combinații de luptă, cai și călăreți, inspirate de Cetatea noastră cu memorie lungă). Pe Strada Podurilor am văzut, poate, și filmul Münchhausen (povestea o știam prea-bine de la ai mei Tante Edith și Onkel Fritz Copony). Și tot la Râșnov cred că am văzut, pentru prima oară, minunatul, logo Metro Goldwyn Mayer cel plin de promisiuni, introducând vreo peliculă considerată suficient de inocentă ideologic.
Oricum, rămâne de neuitat experiența efectivă de a merge la Cinema: era holul unde se vindeau biletele cu puțin înainte de proiecție, apoi intrai în sală, cu toată vânzoleala și gălăgia. Și deodată se făcea întuneric – liniște, urma Jurnalul, cu aparatul de proiecție sfârâind peste capete. O plictiseală indescriptibilă pentru noi copiii, care ne foiam pe scaune și ne căutam poziția cea mai bună să vedem tot ecranul, pe cât se poate, pentru film. În sfârșit, se termina faza cu jurnalul și abia atunci, emoția intensă a așteptării pe întuneric: firul poveștii de la început, până la Fine/Ende/Sfârșit – cuvântul acela care mai bine n-ar fi fost! Și noi să trăim mereu în poveste.

Pe la mijlocul anilor 1950, ritmul imperturbabil al Cinematografului nostru a făcut loc unui eveniment extraordinar: Liliacul (Die Fledermaus), film german realizat după faimoasa operetă a lui Johann Strauss. Succesul filmului a fost uriaș, entuziasmul publicului atât de mare, încât puțini au fost aceia care l-au văzut o singură dată. Au venit oamenii și din localitățile vecine să vadă minunea de film. Liliacul a fost păstrat în program două săptămâni, mulți au venit și din localitățile vecine să-l vadă.
Impresia cu totul ieșită fin comun asupra spectatorilor nu poate fi explicată decât dacă evocăm vremurile de atunci: după devastările războiului, totalitarismul represiv se instalase solid/definitiv peste țară. De mai bine de un deceniu, lucruri teribile se întâmplaseră și continuau să se întâmple. Arestări încă se făceau, noaptea, fără explicații; unii dintre “dispăruți” n-aveau să mai fie văzuți niciodată. Doar o parte dintre sașii deportați în Rusia după război au mai apucat să se întoarcă acasă. Încă se practica, tot fără multe explicații, mutarea obligatorie a unor familii, între localități. Întreaga comunitate era intimidată, iar presiunea asupra sașilor era încă și mai mare. Și deodată, în această atmosferă (a totalitarismului unde “nu se glumește”!), apare Liliacul, un film debordând de culoare (pe când încă dominau peliculele alb-negru), umor, eleganță, fantezie, bună dispoziție. Film care ne aducea în lumea de vis a “Vienei lui Johann Strauss”. O lume pierdută, despre care ne povesteau părinții. Despre care cei mai grav loviți uitaseră să mai și povestească. Nu puțini dintre cei pe lângă care am crescut la Râșnov vizitaseră deseori Viena înainte de război, având ocazia să vadă, chiar la ele acasă, operetele clasice – inclusiv Fledermaus. Întreaga Transilvanie se simțea atrasă de această Vienă a vacanțelor lor, unde omenii se bucurau de o atmosferă mai lejeră decât acasă, de plăcerea spontană a vieții (brandul clasic al marelui oraș). Se regăsea în acest spirit și restul României, cu avântul, speranța, umorul interbelic, înainte de întunecările anunțând războiul. După atâția ani de suferință și reprimare, filmul adus la cinematograful nostru în anii ’50 măsura exploziv dimensiunea pierderii unei lumi vitale și alina-ilumina chipurile, inimile prin aducere aminte. Prin muzica unui cu totul alt timp.
Am avut ocazia, după mulți ani, să vorbesc despre “fenomenul” Liliacul la cinematograful din Râșnov cu unul din prietenii sași vârstnici (domnul Michael Truetsch, Michel Onkel) și a fost cu atât mai clar că momentul s-a păstrat pentru multă lume ca un reper al acelor ani.

Ioana Ieronim

Eu îmi amintesc de două filme pe săptămână, de luni până miercuri și joi până duminică, le vedeam pe toate chiar dacă oficial, din partea școlii, nu aveam voie. Era un joc de-a ascunselea când vedeam un învățător sau învățătoare intre oamenii care intrau în sală.
Rüdiger von Kraus, Statele Unite

„Prin anii 1980 lumea se ducea des la cinema. Mai ales când se arăta câte un film din Europa de vest sau din America, acestea rămâneau mai multe săptămâni la Râşnov. Ţin minte că am văzut un film german cu actorul şi cântăretul Roy Black de vreo 5-6 ori şi nu ne plictiseam.
O dată a venit un film cu şi despre viata grupului ABBA. Deoarece noi aveam o orchestră de muzică uşoară vroiam să cântăm şi muzica acestui grup: Waterloo, Mamma mia, Dancing Queen, Money, Money etc.
Neavând notele acestor cântece am vrut să mă duc la film că să pot scrie partiturile din amintire. Doar că toate biletele erau vândute. Domnul Reindt Hans care locuia în curtea cinematografului a vorbit cu omul care proiecta filmele şi acesta mi-a dat voie să mă urc în cămăruţa de unde făcea el proiecţia. Acolo puteam să văd filmul printr-o gaură mică dar mai ales puteam să aud muzica ABBA şi să scriu notele cântecelor. Cred că am văzut filmul de vreo 3-4 ori prin acea gaură dar după aceea cântam multe cântece din film.“
Jürgen Elsen, Germania